Zilele trecute s-a întâmplat încă un fapt care a îndepărtat mai mult malurile Atlanticului dintre Washington şi Berlin. Ministerul de finanţe al Statelor Unite ale Americii a atacat dur politica economică a Germaniei în Europa. Aceste acuzaţii apar pe un fond tensionat în urma interceptărilor americane ale cancelarului german. În raportul semestrial de aproximativ 35 de pagini al acestei instituţii,Washingtonul susţine că Germania ar fi realizat un excedent comercial în urma crizei din zona euro pe spinarea statelor europene. Germania ar fi o „piatră de moară atârnată de gâtul Europei” şi ar genera un efect deflaţionist în zona euro afectând grav chiar şi economia mondială. Guvernul de la Berlin ar trebui să se concentreze mai mult pe viitor, pentru a stimula creşterea economică internă şi a consolida zona euro. De altfel, Statele Unite de mai multă vreme şi-au arătat dezaprobarea faţă de politica de austeritate impusă de cancelarul german în Europa. Fără stimulare economică, statele europene aflate în criză nu au şanse de reînviorare a economiei. Responsabilitate bugetară da, însă nu fără investiţii publice şi intervenţii ale statului pentru creştere economică.
Ce înseamnă însă acest apel al Americii la adresa Europei şi ce am avea noi de făcut în afară de a tăcea din timidiatea strămoşească? Tensiunuile actuale dintre America şi Germania trec aproape neobservate la periferia Europei. Tocmai ţări precum România, a căror statalitate pare să fie grav afectată de problemele economice, ar trebui să ştie să atragă un maxim de beneificiu şi un plus de stabilitate din acest conflict. Poziţionându-se clar alături de o parte a baricadelor şi renunţând la oportunismul tradiţional ar fi mai mult decât doar o sursă de credibilitate pe plan extern. Identificând exact problemele cu care se confruntă România, am înţelege că o axare politică în viitor alături doar de un singur aliat este mai importantă decât habotnicia euroatlantică a "monoplolistului pe relaţii externe ale ţării", care s-a dovedit a fi o fantasmagorie, deoarece SUA şi Europa de mult nu mai au un interes comun. Când euroatlantismul este produsul analizei strategice a ţării, nu este de mirare că ne fuge pământul de sub picioare nu doar prin retrocedări, dar şi prin pasivitatea faţă de deciziile la nivel interanţional. Inaugurarea proiectului de la Deveselu, neavând nicio rădăcină etimologică în vreo stare de veselie, impune pentru o amplificare şi intensificare a relaţiei transatlantice mai mult decât un salut de infanterist în dreptul unei staţii de radar. Nivelul de înţelegere al unei mari puteri din lume asigură şi modul în care această putere îşi tratează aliaţii. Din timpurile glorioase ale Imperiului Britanic ştim că englezii îşi tratau aliaţii după sentimentul lor de valoare de sine mai mult decât după devotamentul pentru coroană. La capitolul devotament, România ar putea ocupa printre primele locuri din lume, lupatând pentru aliaţi, precum Germania, chiar şi fără un tratat militar.
Acutizarea crizei impune din ce în ce mai mult României să ia o decizie de parteneriat fidel, arătându-se capabilă în a înţelege şi nevoile protectorului ei, fie el german sau american – care îi sunt slăbiciunile şi vulnerabilităţile înainte de a-şi transforma ostaşii din nou în carne de tun pentru un război în numele unei alianţe imaginare. Chiar şi fără multă carte cunoaştem două lucruri: 1) că istoria se repetă şi 2) că alături de Germania pe cât de fideli am fost tot nu ne-a iertat şi ne-a dat Ardealul Ungariei, Cadrilaterul Bulgariei, Basarabia şi Bucovina Uniunii Sovietice, şi că din restul ramăşiţei de ţara din jurul Bucureştiului mai doreau să înfiinţeze un stat german „Donauland”. Doar graţie propagandei tot noi ne simţim vinovaţi pentru 23 august şi regretăm că nu am mers de tot de râpă alături de Hitler. Atât ieri, cât şi în zilele noastre, lipsa de credibilitate pe plan extern provine din fotbalizarea politicii şi din oportunismul clasei politice dâmboviţene. Proverbul românesc care se referă la partea posterioară a corpului, aflată în două luntri, este chiar o minimalizare a unei realităţi româneşti în care mai fiecare organ este imprăştiat pe câte o plutitoare. Indecizia în privinţa orientării politice ne va lăsa din nou descoperiţi, în ciuda apartenenţei la o construcţie instabilă şi nedetermintată, supranumită Uniunea Europeană.
Cu toate că atât baschetul lui Ponta, cât şi pokerul lui Antonescu, preocupări extraprofesionale ale celor mai prefabricaţi candidati la preşedinţia ţării, sunt de origine americană – viziunea lor în privinţa politicii americane în Europa este diametral opusă atât înălţimii coşului de baschet, cât şi instinctului elementar impus de şeptica tulceană. Ambele fiind paralizate - fie la unul în disciplina de echipă a unui partid de tip stalinist, fie la altul tributară principiului de cotizaţie la masa de poker.
Trebuie să ne întrebăm care din obiectivele noastre şi priorităţile naţionale pot fi mai degrabă atinse alături de SUA sau alături de Bruxelles-ul experimental. Având în vedere că atât interceptările americane, cât şi dorinţa Germaniei după hegemonie, deghizată în
europenism sunt două realităţi indubitabile, am face bine atunci când ne şoptim reciproc ceva să fim patrioţi, şi nu conformişti. Pentru lipsa de viziune politică am plătit mai mult decât preţul pentru exploatarea străină a resurselor noastre naturale. Evitând oportunismul arhaic al clasei politice româneşti, este explicabil că marile puteri vizează cu precădere resursele naturale ale solului, şi mai puţin valoarea românilor.
europenism sunt două realităţi indubitabile, am face bine atunci când ne şoptim reciproc ceva să fim patrioţi, şi nu conformişti. Pentru lipsa de viziune politică am plătit mai mult decât preţul pentru exploatarea străină a resurselor noastre naturale. Evitând oportunismul arhaic al clasei politice româneşti, este explicabil că marile puteri vizează cu precădere resursele naturale ale solului, şi mai puţin valoarea românilor.
rgolban@bluewin.ch
